După toate pregătirile pentru parastas, inclusiv mersul la biserică cu coliva și împărțitul propriu-zis, am avut un vis.
Se făcea că mă aflam ca într-o hală imensă unde era plin de oameni. Peisajul era ... straniu. Straniu deoarece cum priveam în dreapta era o lumină extrem de puternică și greu de privit iar în stânga, era un întuneric dens și greu de răzbit cu privirea ochiului uman. În dreapta privind vedeam multă lume care se îndrepta către lumină dar aceia mergeau liniștit și fără să privească înapoi decât spre lumină.
Cei din stânga erau aliniați. Aliniați chiar așa, pe rânduri, unul lângă altul. Rândurile erau destul de lungi și mergeau și în lateral și în adâncimea întunecimii. Primele două rânduri le vedeam, se zăreau însă de la al treilea rând nu mai puteam zări nimic deși știam că era multă lume acolo. Eu nefiind nici în dreapta dar nici în stânga, priveam la tot peisajul care îmi era înfâțișat. La un moment dat am auzit un glas care venea din stânga. Era o voce cunoscută doar că nu puteam zări prea binecine se află acolo. Concentrându-mă mai bine am zărit în acel loc, un chip de bărbat. Un bărbat scund și slăbuț. Privind intens către dânsul, mi-am dat seama cine este. Era un unchi de-al soțului meu care murise cu câțiva ani în urmă și care a dorit să-mi mulțumească pentru că l-am trecut pe pomelnic. Pur și simplu striga la mine: " Îți mulțumesc! ".
Voi reveni!
